bill viola: inverted birth

la: faurschou foundation

16.10.2014 – 22.03.2015

http://www.faurschou.com/beijing/bill-viola-transformation/photos-of-artwork-inverted-birth-by-bill-viola

lucrarea ar fi putut fi descrisă: towering to a height of 5 meters, this video and sound installation depicts five stages of awakening through a series of violent transformations. it begins with a man looming forth from the darkness, drenched in black fluid. gradually the fluid begins to rise; at first it is almost invisible, but after a while its motion escalates and it becomes a roaring deluge. the fluid changes several times; from brown to red to white, and ultimately becoming transparent as water. the film correspondingly changes in mood, from despair and fear followed by the purification of cleansing water. finally, a soft mist brings acceptance, awakening, and birth. the fluids represent the essence of human life: earth, blood, milk, water, and air, and the life cycle from birth to death, here dramatically inverted into a transformation from darkness to light. 8:22 minutes, aşa cum apare în versiunea de limbă engleză a textului ce însoţeşte expoziţia, asta dacă nu ar fi existat reversul.

naştere inversată. naştere invers. în revers. despre avers se poate vorbi, în revers te poţi naşte. din limbă. desprinzându-te de ea. alternativa e întotdeauna sufocare. dacă limba e să fie maternă, vieţuieşte doar ceea ce tace. cât despre semne înşirate în vânt (şi) pe pagini albe, ţipetele disperate ale nenăscuţilor. spânzuraţi în pântecele limbii, agăţaţi cu dragoste de ştreangul ombilical. privelişte macabră a lui a fi îmbrăţişând gâtlejuri spasmodice. (poate nu degeaba am învăţat să înfigem în cimitire semnul cuvântului, al victoriei cuvântului, aşa cum ţin să puncteze anume tradiţii). vieţuieşte doar ceea ce tace. ceea ce (se) scapă de cuvânt, ceea ce (se) scapă de a fi. supra-vieţuire. meta-vieţuire. vânt. suflu deposedat de sens. cuvânt decapitat. desperecheat, rămas fără (împreună) cu-ul ce-i permitea funcţionarea. supravieţuire în vânt.

fie, vânt![1] lipsă a cadrului, a formei. interior/conţinut pierdut, inexistent. pentru că-i lipseşte limita. rama. cuvântul. parergon-ul. (sau, mai bine spus, tocmai pentru că nu-i lipseşte. pentru că nu-i are nevoia). vieţuire dincolo de limbaj.

vântul bate în revers. invers. împotriva timpului. contra-timp. ochiul camerei în cursă contra-timp. filmare high-speed. vedere a de nevăzutului. a de nenumitului. reversul e spaţiul naşterii, nu al numirii. al vântului. aversul e spaţiul crimei. al formei şi cuvântului – mereu ramă, mereu presând spre interior, nici înăuntru, nici în afară. ştreang.

[1] fie, vânt e titlul unei expoziţii a lui shen shao min curatoriată de cui can can, care s-a desfăşurat între 27.09.2014 şi 09.11.2014 la white box art center beijing (so what, breeze – titlul în engleză. nici varianta în engleză, nici cea pe care am propus-o în română nu epuizează sensurile titlului original în chineză: 算了吧,风). textul curatorial ne anunţa că e vorba despre expunerea unui eşec. expunerea eşecului de a face o expoziţie. pe parcursul unui an de discuţii între cui can can şi shen shao min au rezultat pe rând şapte planuri de expoziţie, şi pe parcursul aceloraşi discuţii s-au ivit şi motivele de a renunţa la fiecare dintre ele. ceea ce a fost expus în cele din urmă: scurte descrieri ale expoziţiilor nerealizate şi ale unor lucrări contemporane celebre pe care cei doi le indică a fi influenţat mersul discuţiilor. eşecul.

http://www.798whitebox.com/enexh_details.aspx?id=112

la noi aici e spitalul de nebuni – xiao an[1]

volum de proză scurtă publicat în 2013

capitolul: fotbal cu globul pământesc

 

venisem cu trenul. venisem să mă mărit.

trei zile după aceea mergeam la spitalul pentru boli mintale din vestul oraşului ca să mă prezint la suljbă. de jur împrejur rapiţa, grâul, mazărea creşteau pe pământurile cultivate. dădeau în floare nebuneşte şi se pârguiau, chiar acolo, sub zidurile galbene ce împrejmuiau azilul. primăvara e anotimpul ce le place şi nebunilor, pot să se prostească aşa cum vor. eu strigam în gura mare şi zgâlţâiam poarta de fier. un unchieş ce făcea de pază la intrare, bombănind în japoneză, a crăpat puţin poarta. “ce făcut aici?”, m-a întrebat. i-am răspuns râzând: “eu tocmai măritat. venit lucrez”. unchieşul a deschis poarta în întregime: “domnişoară, rog poftim”. am sărit înăuntru râzând din toată inima, şi nu am uitat să-i adresez un “mulţumesc dumneata”. de cum am intrat în azil, am auzit sunet de cântece.

erau în mijlocul unei serbări la care se recita şi se cânta. stăteau aşezaţi pe băncuţe, în mijlocul grădinii, îmbrăcaţi cu toţii în haine albe. un nebun cânta cât îl ţineau puterile “iubirea precum apa lacului”. a cântat de două ori, şi tocmai începea a treia oară, când un zdrahon l-a tras jos de pe scenă. încă striga: domnişoara asistentă, iubesc! lăsaţi-mă liber! a încasat o palmă peste gură. nebunii de prin preajmă strigau: libertate? visezi! eşti un amărât de nebun!

apoi a urcat pe scenă o fată, extrem de frumoasă, a lăsat ochii în pământ, parcă nu înţelegea ce căuta acolo. începuseră cu toţii să se agite. după un timp, a ridicat brusc mâinile şi a început să danseze. una dintre asistente o îndemna în şoaptă: recită! privesc în jur şi mă întreb… privesc în jur şi mă întreb (versurile lui li qing zhao[2]). fata a privit înspre asistentă, s-a pornit să danseze cu şi mai multă patimă. dansa şi îşi smulgea hainele. nebunii urlau bravo! you lai hua[3]!  frumoaso! you lai hua îşi smulsese toate hainele, rămăsese goală puşcă. un grup de halate albe au încercat să o potolească, dar n-au reuşit să o prindă. cu mişcări rapide, a scăpat şi s-a aruncat în apa acoperită de flori de cireş a râului. n-a mai ieşit. imaginaţi-vă. eram atât de afectată, cât de nebuni sunt totuşi nebunii.

am îmbrăcat haine albe, la fel ca fei ge şi xiao qing[4], mă consideram şi eu un înger. dar nu eram prea încrezătoare în forţele mele. când a trebuit să mă prezint am avut o atitudine umilă, dădeam din cap şi mă plecam uşor de spate, rugându-i pe toţi să aibă răbdare cu mine şi să mă îndrume. vedeam prin geamul despărţitor nebunii ce se strâmbau la mine de pe partea cealaltă, o mare de feţe lipite de geam. au venit să te vadă, mi-a spus xiao qing, da` ce ţi-ai pus atâta fard pe faţă? doar nu mergi la întâlnire. mă simţeam vinovată, de unde mă vedeam un înger, acum devenisem un clovn. n-o băga în seamă, zice fei ge, hai să te duc în saloane. am trecut printr-o uşă de lemn şi eram acum laolaltă cu nebunii. l-am auzit pe unul de vreo treizeci de ani zicându-i altuia de douăzeci: asta nouă arată binişor! m-am înroşit. un altul m-a privit cu dispreţ: ce ţi-e un îngeraş? eu sunt împăratul de jad[5]. l-am aprobat fără să scot un sunet. am făcut un tur întreg, şi în faţa nebunilor dădeam din cap şi mă plecam uşor de spate. nu aveam încotro, îmi era frică. nu semănam deloc cu cea care am devenit acum.

mă gândeam cum să mă port faţă de oamenii ăştia. era evident că începusem prost. mă trezisem la şase dimineaţa şi mă chinuisem o oră întreagă cu machiatul, aveam impresia că făcusem o treabă bună. dar prea ieşeam în evidenţă, pasărea ce scoate capul va fi lovită de vânător[6], vorbele lui xiao qing mă descumpăniseră complet. de-aş fi avut demachiant, m-aş fi dus pe loc să-mi spăl „pictura” de pe faţă. din fericire mai era încă un nebun pe care trebuia să îl cunosc. am întors capul fără să vreau şi i-am zâmbit celui de treizeci de ani, împăratul de jad venise iar să mă necăjească, iar fei ge striga în gura mare: li ming! de îndată s-a proţăpit în faţa noastră un personaj cu atitudine impunătoare: ia spuneţi, împăratul de jad e iar neascultător? şi li ming i-a tras un şut împăratului de jad: hai, bătrâne, să mergem s-o căutăm pe împărătrasa mamă a vestului! care-i treaba cu li ming? l-am întrebat pe fei ge. e nebun senior, mi-a răspuns, înainte fusese om de serviciu într-un hostel, după opt ani la noi a devenit agent secret la securitatea naţională. personaj important. îl lăsăm să aibă oarecare putere, ne ajută să-i controlăm pe ceilalţi, o sa înţelegi şi tu mai târziu. am ieşit din zona saloanelor şi fei ge a încuiat uşa de lemn, masivă de zece mii de oameni tot n-ar fi putut-o doborî[7]. xiao qing fuma aşezată în apropiere, trimiţând rotocoale de fum spre sticla geamului, era extrem de atrăgătoare. i-am zâmbit, ea şi-a ridicat ochii spre tavan, apoi şi-a lăsat brusc capul în jos şi mi-a zâmbit într-un fel ciudat. sexy, zice fei ge. nebunii iar se adunaseră la geam.

într-o zi l-am recunoscut pe cel de treizeci de ani pe care-l văzusem în prima zi. trebuia să le iau tuturor temperatura, toţi stăteau cuminţi, aşezaţi. eram două femei, eu şi xiao qing, ea le împărţea medicamentele şi verifica grijulie ca fiecare în parte să le înghită. xiao qing se purta mai bine cu mine, pentru că învăţasem să fumez. li ming de la securitate ne ajuta să păstrăm disciplina, toate erau în regulă. doar wang da li, bărbatul de treizeci de ani, nu voia să se aşeze. alerga de la un capăt al sălii de mese la celălalt, fără să stea pe loc măcar un minut, iar strigătele noastre nu aveau niciun efect. alerga şi urla, dând indicaţii încoace şi încolo. l-am întrebat ce face. mi-a răspuns că joacă fotbal. păi şi mingea? pământul, mi-a zis, tu nu vezi? joc fotbal cu globul pământesc! poţi să dai aşa de tare de să mişti pământul? l-am întrebat. s-a enervat: domnişoara an, mă subestimezi, cum să nu pot să-l mişc? nu e nimeni care să joace mai bine decât mine. şi-a întins braţele înspre mine, ca şi cum ar fi susţinut ceva: domnişoara an, joacă şi dumneata, să te antrenezi. mulţumesc, i-am răspuns, dar mingea e prea mare pentru mine, nu pot să o mişc din loc. şi-a retras darul. ce-ar fi să-ţi iei medicamentele ca să capeţi forţe proaspete? bine, a zis, pe tine te ascult. xiao qing i-a dat repede medicamentele. după câteva minute se împleticea prin salon, a lăsat globul pământesc deoparte.  li ming s-a dus să aibă grijă de el.

după ce terminam treaba, stătem cu xiao qing în camera de supraveghere şi fumam. învăţasem şi eu să trimit rotocoale de fum spre sticla geamului despărţitor, dar nu eram la fel de sexy ca ea. joacă fotbal, zice xiao qing, ce nebun! a luat o ţigară şi i-a dat-o lui li ming, mândru de nu se mai poate de darul primit. câţiva de nebuni strigau: ţigară de calitate! ţigară de calitate! împăratul de jad, de unul singur se răstea în faţa geamului: hai! hai, dacă ai curajul, că te aştept! ai curaj? n-ai, că eşti nebun! asta făcuse întreaga dimineaţă. până la urmă li ming i-a dat ţigara împăratului de jad. fără motiv.

[1] xiao an, scriitoare care trăieşte la cheng du în provincia si chuan. publică proză şi poezie. e de aproximativ 30 de ani asistentă într-un spital pentru boli mintale.

[2] li qing zhao (1084-1155) – poet renumit din dinastia song.

[3] în traducere – floare de rapiţă.

[4] fei ge – personaj masculin, xiao qing – personaj feminin.

[5] divinitate supremă în daoism.

[6] idiom, cu semnificaţia – cel ce iese în evidenţă va avea de suferit.

[7] în chineză ca atribut al uşii stă o expresie idiomatică: „un singur om de păzeşte trecerea, zece mii nu sunt în stare să pătrundă”. e folosită adjectival, cu sensul aproximativ „inexpungabil”; de unde propoziţia poate fi tradusă aproximativ: „fei ge a încuiat uşa inexpungabilă de lemn”

you miss the truth – zhang yue

lucrări de: zhang yue

curator: cui can can

la: Gallery Yang

18.10.2014 – 23.11.2014

imagini: http://www.artspy.cn/html/exhibit/7/7042/img_52623.html

voi discuta aici una singură dintre lucrările expuse (deşi există o serie întreagă ce ar merita atenţie). e vorba de patru cutii de beton cu dimensiunile 120 x 52 x 70 cm aşezate în faţa galeriei (în textul de prezentare lucrarea figurează ca “fără titlu”). peretele frontal al fiecăreia dintre ele se deschide asemeni unei uşi. în interior e un spaţiu gol, destul de strâmt, suficient cât să încapi în poziţie şezând. fiecare cutie are un cronometru. spectatorul e invitat să seteze cronometrul (ajutat de personalul galeriei), să intre în cutia de beton şi să închidă uşa. nu există nicio metodă de a ieşi înainte ca timpul pe care l-ai setat să se fi scurs. cutiile sunt antifonate şi nu există lumină înăuntru. înainte de a intra trebuie să semnezi o declaraţie ce exonerează galeria şi artistul de orice răspundere în privinţa a ceea ce ţi se întâmplă în timpul pe care decizi să îl petreci înăuntru.

într-o anume înţelegere “opera” există doar în virtutea graniţelor ei, în virtutea limitei ce o desparte de. ţi se oferă acum o astfel de limită, ţi se oferă rama. dacă alegi să joci, îţi eşti opera. lucrare şi singurul ei spectator în acelaşi timp. spectator înrămat şi redat lui însuşi să se huiduie, să se analizeze, să se critice, să se împroaşte cu roşii ori să se mutileze.

îndrăzneşte acum să te distanţezi în contemplare estetică!

îndrăzneşte să tai graniţe între opera de artă şi lucrul comun!

îndrăzneşte să te iei în râs (doar luai în râs, bunăoară, deşerturile lui varese la premiera de la paris). îndrăzneşte să-ţi îndrepţi pistolul spre tâmplă (doar ai îndrăznit să îl ridici în rhythm 0 al marinei abramovic).

sau (între timp) ceva esenţial s-a schimbat?

ne vom îndrepta puţin atenţia în altă parte (şi în alte timpuri), în căutarea unui răspuns. roşu.

spectatorul e un judecător ieşit la pensie ce spionează convorbirile telefonice ale vecinilor şi se delectează cu micile lor bucurii şi marile lor drame. un fost zeu ce-şi permitea cândva să decidă într-ale binelui şi răului, ale adevăratului şi falsului, ale vinovăţiei şi inocenţei. odată ce Sistemul s-a prăbuşit înăutrul lui, odadă ce axele s-au distorsionat dincolo de putinţa recunoaşterii, catastrofa s-a produs: zeul a căzut în lumea pe care o guverna, captiv al propriei sentinţe. şi de acum condiţia lui o putem numi spectator. adică cel ce asistă la lumea pe care el însuşi a creat-o, şi se înţelege pe sine ca cel ce asistă la lumea pe care el însuşi a creat-o. pe care continuă să o creeze. pentru că ceea ce a pierdut spectatorul nu e capacitatea de a crea, ci capacitatea de a fi în afara a ceea ce creează.

înăuntru eşti alături de personajele tale, alături de tine însuţi cel proiectat în ele. eşti zeul impotent, incapabil să se ridice, incapabil să regăsească adevărul care să-l propulseze spectaculos în ceruri. ce-ţi rămâne de făcut? te poţi spiona prin gaura cheii. te poţi apoi auto-denunţa şi lăsa a fi judecat de propriile personaje, de acel îndepărtat tu însuţi agresat de propria privire.

şi devine clar, ceea ce era clar de la început, poţi scrie orice, dar nu te poţi scrie pe tine însuţi. iubiri şi catastrofe navale, compozitori geniali şi morţi tragice, bărbaţi impotenţi, judecători cu înalte aspiraţii, destine guvernate de şansă îţi sunt la îndemână, scrie-i în lume! dar pe tine însuţi nu te poţi scrie. şi aici din gâtlej s-ar fi putut vărsa râsul sarcastic la adresa zeilor. bieţi nebuni inconştienţi privaţi de drama căderii şi de limita esenţială pe care o relevă. totul îţi aparţine, dar nu îţi aparţii.

cam atât despre autoportretul ca spectator pe care şi-l face kieslovski în ultimul lui film (spectator, într-un sens autentic, e abia cel ce se înţelege deja pe sine ca fiind căzut prin sine în propria operă).

revenind la cutiile de beton, ceea ce ţi se oferă e siguranţa supremă şi pericolul ultim. înăuntru eşti de neatins. pentru un interval pe care îl decizi, nimic din afară nu te va putea ajunge. pentru un interval pe care îl decizi, nimic din afară nu te va putea salva. eu-ul se deschide precum o trapă, un rabbit hole ce duce înspre… ai doar grijă să nu cazi. speră că uşa se va deschide înainte de a te prăbuşi iremediabil prin tine însuţi. speră că rama va fi spartă la timp, la timp pentru a rămâne un simplu joc de copii. un de-a v-aţi ascunselea întârziat.

ciorne suflate de vânt[1] – zhou guo ping

cultura estului şi cultura vestului

 

1.

toate discuţiile privind superioritatea estului ori a vestului în sfera culturii sunt non-cultură, valoare culturală falsă. ideea de cultură naţională e mai degrabă un concept politic decât unul cultural. în opinia mea, există doar o unică vistierie a culturii mondiale şi valorile păstrate aici nu pot fi definite prin naţionalitate. indiferent că provin din est ori din vest, acele lucruri ce deţin în cel mai înalt grad valoare culturală, sunt cu necesitate ale tuturor, aparţin întregii umanităţi. acele lucruri ce aparţin exclusiv estului ori vestului, m-aş mira să fie de valoare, în cel mai bun caz vor fi având o valoare secundară.

 

2.

subiectul legăturilor între est şi vest e unul vechi şi imposibil de epuizat. intuiţia îmi spune că toate teoriile ce se plasează la extreme trebuie privite cu suspiciune. e nevoie de un fel de normalitate lipsită de false profunzimi, de o sănătoasă abilitate de a aprecia şi a accepta toate lucrurile de valoare. abia odată stabilită această premisă putem să tratăm, într-o privire cuprinzătoare şi tolerantă, problema diferenţelor culturale între est şi vest. am descoperit în această problemă exemplul concret al posibilităţii coexistenţei cunoştinţelor comune şi inteligenţei, argumentelor zgomotoase şi minţii înguste.

 

3.

adevărurile umane esenţiale sunt întotdeauna aceleaşi. ceea ce diferă e modul în care sunt ele exprimate şi acele adevăruri ce sunt secundare.

 

4.

sunt convins că natura umană şi circumstanţele esenţiale ale vieţii omului rămân neschimbate. omenirea, indiferent că e vorba de antichitate ori contemporaneitate, de orient ori de occident, înfruntă mereu aceleaşi probleme de bază. reflecţia asupra acestor probleme a format punctul central al oricărei manifestări culturale vii. desigur, modul în care toate informaţiile sunt puse cap la cap, ţine până la urmă de fiecare individ în parte, iar diferenţele în ceea ce priveşte background-ul cultural şi sistemele de valori rămân şi ele evidente.

 

5.

aud adesea oameni suspinând: „de ce china nu e în stare să producă un mare gânditor? când o să avem şi noi un gânditor de talie mondială?”. le răspund: are vreo importanţă? toţi marii gânditori, kant ori heidegger, bunăoară, din moment ce sunt de talie mondială, aparţin întregii lumi, îţi aparţin şi ţie. gândurile nu au ţară. cei ce aleg gânditorii în funcţie de ţară, acordă importanţă nu gândirii ci vanităţii naţionale.

 

6.

w. somerset maugham fiind născut în anglia, aparţinea bisericii anglicane[2]. biserica anglicană îi considera pe catolici eretici. a realizat într-o zi că ar fi fost posibil să se nască în sudul germaniei, să fie catolic şi astfel, fără să fi comis vreo greşală, ar fi fost expus pedepselor ce le sunt rezervate ereticilor. nu s-a putut abţine de la a constata absurditatea situaţiei. şi din acea zi a încetat să creadă în religie.

consider că motivele cele mai profunde ale internaţionalismului sunt conţinute în acest simplu proces de gândire.

 

7.

china, de vrea să devină cu adevărat o ţară influentă din punct de vedere cultural, trebuie să-şi schimbe modul de a se raporta la cultură. premisa oricărei realizări spirituale importante e a privi valoarea spirituală ca valoare supremă. abia o naţiune în rândul căreia se găsesc oameni a căror satisfacţie e pur şi simplu creaţia de ordin spiritual şi care în plus se mândreşte să aibă astfel de oameni, abia o astfel de naţiune are speranţa ca din mijlocul ei să apară personaje culturale importante pentru întreaga lume.

 

[1] informaţii despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/Zhou_Guoping

ciorne suflate de vânt (风中的纸屑) e un volum de însemnări, fragmente foarte scurte despre care aflăm din introducere că au fost scrise pe parcursul a câţiva ani, ocazional, ca scurte notări ale unor gânduri fugare ori ca observaţii la întâmplările din jur. de aici o lipsă de coerenţă între însemnări pe aceeaşi temă şi uneori chiar sensuri contradictorii. în cele ce urmează, traducerea (cu titlul de exerciţiu) a unui scurt capitol din această lucrare.

[2] în text: „era creştin”. e o confuzie a autorului rezultată probabil din cunoştinţele limitate asupra creştinismului şi diverselor lui secte. dacă rămânem la varianta „era creştin”, restul fragmentului nu face sens.

exemplul de aici e luat din romanul cu caracter autobiografic „of human bondage”, de unde o a doua confuzie între personajul principal al romanului şi autorul însuşi.

peşteri – han san zhi

documentarea lucrării expusă la: 798 Originality Square

11.10.2014 – 19.10.2014

imagini: http://www.sssc.cn/a/20141010/1412927624133806.shtml

 

han san zhi sculptează peșteri în pereții abrupți ai dealurilor din podișul de loess ce se întinde în nordul chinei. pattern-urile astfel create te lovesc în primul rând ca violente semne ale unei luări în posesie. crimă ecologică vor spune unii, lipsă de respect față de mama natură vor spune alții. și se vor întoarce cu conștiința împăcată la viaţa lor verde în oraşul eco-friendly, iar de se va întâmpla să lezeze “natura” în vre-un fel (măcar prin aceea că-şi vor conduce maşina, că-şi vor încălzi casa, că-şi vor scrie manifestul ecologic pe hârtie ori folosindu-se de tastele de plastic ale calculatorului) o vor face doar ca pe un rău necesar. necesar pentru ce? pentru a supraviețui desigur. orice e permis în numele fricii de moarte.

ideea de “echilibru natural” (suportul ultim ce face posibile obiecţiile de acest fel, aşa zis ecologice), e până la urmă doar o glumiță nereușită, o utopie drăguță în naivitatea ei. suntem angajați într-o natură dezechilibrată, ce galopează înspre propria-i distrugere. a sta deoparte nu e o opțiune. a nu distruge natura, a o lăsa să se dezvolte în pace, să îşi urmeze cursul… e o poveste de spus copiilor ca să nu plângă la culcare. suntem natura asta degradată, natura asta pe cale de a se pierde. soluția nu e statul la o parte, ci dimpotrivă, intervenția. rolul pe care îl avem de jucat e unul activ. și orice acțiune e lipsită de inocență, orice acțiune e vinovată de a fi ales o cale în detrimentul tuturor celorlaltor căi posibile.

și abia din acest moment poți începe să discuți peșterile lui han san zhi, abia din punctul în care recunoști că eşti natura în prăbuşire, abia din punctul în care recunoști că locuind în oraș și conducând mașina e cel puțin la fel de violent ca a sculpta o peșteră într-un deal, abia din punctul în care recunoşti că eşti nevoit să acţionezi şi că orice vei face e deja greşit în raport cu etern privilegiata poziţie a opţiunilor ce nu au fost urmate. într-o perspectivă ecologică, aşadar, peşterile lui han san zhi ar putea fi mai degrabă văzute ca un fel de tatuaj menit să marcheze asumarea rolului activ pe care îl ai de jucat.

dar, ca să ajungem mai aproape de punctul ce ne interesează, ce se naște în golurile deschise de han san zhi în pereții dealurilor? posibilitatea unui nou tip de lectură, a unei anti-lecturi, aș spune. forma geometrică a peșterilor văzute de la distanță invită spectatorul la a încerca o citire. e o problemă a indiscernabilelor. ţi se oferă un text, care nu e un text, şi nu e nici simplă decoraţie din moment ce se pretinde a fi text. şi atunci ce e? prilejul unei citiri refuzate. abia odată ce te apropii, odată ce golul devine evident și se impune în absurditatea lui, sensul se naște ca un soi de durere, de conștientizare a arbitrarității cu care semnul taie pentru a face inteligibil. și înțelegem ușor, ușor, că a spune deal e o crestătură la fel de adâncă, la fel de violentă şi la fel de lipsită de sens ca peşterile pe care le contemplăm. acest sens de grad secund, sens al lipsei de sens e ceea ce izvorăște din dealurile sculptate de han san zhi. și ne împinge spre a trăi semnul (şi semn nu mai poate însemna aici mai mult decât urmă) în loc de a-l înțelege, spre a-l apropria, ori spre a ne lăsa înghițiți de el, excluzând intelectul din ecuație.

da, până la urmă avea dreptate Platon, cel ce taie lanţurile şi conduce dinspre întuneric şi umbre înspre lumină, va fi omorât de îndată ce se va ivi ocazia. dar nu de către cei rămaşi în întuneric, ci de către cei ce se întorc de la lumină, de către cei “eliberaţi”. adevărat că se amăgeau privind doar umbre, dar nu umbrele amăgeau, ci faptul de a privi. iar acum, condamnaţi la vedere şi lipsiţi de întuneric, îşi (re)sapă cu disperare peşterile.

 

 

fuerza bruta

la: Beijing Workers Indoor Arena

7.10.2014

trailer: http://v.youku.com/v_show/id_XMzg3ODMwODY4.html

 

fuerza bruta e unul dintre show-urile celebre produse în anii 2000. își are originea în argentina și ulterior s-a impus ca unul dintre evenimentele cele mai căutate ale scenei off-broadway. în prezent se află într-un tur mondial care l-a adus în repetate rânduri și la beijing.

forța spectacolului rezidă în valul de energie pe care îl varsă asupra spectatorilor, sau mai aproape de adevăr – folosind deja încetăţenitul joc de cuvinte propus de augusto boal – ar trebui spus: spectactorilor. ai spectacolul pe care ți-l faci. într-o hală cu câteva sute de oameni, e o atmosferă de club. o serie de scene spectaculoase și încărcate de energie, undeva la graniţa între teatru şi acrobaţie, vin să se suprapună acestui background. intensitatea show-ului depinde în mare măsură de tine, de nivelul până la care te laşi antrenat în petrecerea ce ţi se propune.

punctul cheie al spectacolului e tocmai faptul că te obligă să îţi asumi poziţia de spectator. dusă e comoditatea voyeur-ului ce spionează în linişte prin gaura cheii, prin lipsa celui de-al patrulea perete, obţinându-şi satisfacţia privind, dar departe de privirile tuturor. acum gaura cheii te priveşte înapoi. dusă e şi vechea siguranţă a posturii de judecător, de decident într-ale valorii. acum eşti invitat la dialog (şi nu în sensul unui dialog verbal, în cazul spectacolului de faţă, ci e vorba pur şi simplu despre a răspunde stimulilor ce ţi se oferă).

eşti obligat să accepţi că a fi spectator înseamnă a păşi în întâmpinarea “lucrării”, a crea ceva la mijloc între tine şi ea, a o construi şi deconstrui, a te construi şi deconstrui. relaţia între spectator şi “lucrare” e una intimă, implică un soi de francheţe de ambele părţi. nu există spectator pasiv, atâta timp cât eşti pasiv, înseamnă că nu ţi-ai asumat poziţia de spectator.

fuerza bruta reuşeşte să te împingă la acest pas, să te împingă spre a fi activ, spre a deveni spectator. şi o face într-un mod plăcut, natural. e aproape imposibil să rămâi inert în faţa valului de energie ce se revarsă asupra ta.

danh vo – we the people

la: faurschou foundation

30.04 – 12.10.2014

http://www.faurschou.com/beijing/danh-vo-we-the-people-(detail)/installation-view-of-exhibition-we-the-people-(detail)-by-danh-vo-(1)

 

statuia libertății mai poate exista doar împărțită pe bucățele, fărâmițată dincolo de putința recunoașterii.

libertatea nu mai poate fi înțeleasă ca ideal suprem, ci doar ca dialog, ca împărțire, împărtășire. și în acest sens nu o mai poți obține luptând, impunându-te, ci doar cedând. libertatea nu e a celui ce învinge, ci a celui ce pierde, ce se pierde. abia renunțând la absolutul tău sistem de valori, abia recunoscându-ți înfrângerea, te oferi dialogului. libertatea e a celor ce știu că nu au dreptate, că nu au dreptate să creadă în libertate. pentru ca cea mai mică posibilitatea a libertății să existe, trebuie mai întâi să sacrifici tocmai libertatea ca element regulator al întregului tău sistem de valori.

 

lucrarea we the people a lui danh vo e o replică a statuii libertății la scară 1:1 împărțită în câteva sute de bucățele ce sunt expuse separat în colțuri diverse ale lumii. semn al unui sacrificiu, condiție primă a posibilității nașterii unei comunități umane libere, în dialog.